FOŞTII DEŢINUŢI POLITICI S-AU ÎNTORS LA ÎNCHISOAREA JILAVA !

Joi, 10 iunie 2010.

Fortul 13 Jilava

„Ne vom întoarce într-o zi...”

Nu ştiu dacă acesta va fi fost sensul celebrelor versuri scrise în temniţa comunistă de poetul Radu Gyr.

Cert este însă că, după aproape cinci decenii, joi 10 iunie 2010, foştii deţinuţi politici anticomunişti s-au întors pentru câteva ore în Fortul 13 – Jilava. Ca oameni liberi, alături de o mulţime de tineri, de reprezentanţi ai autorităţilor oficiale şi mai ales ai mass-mediei. Au venit într-un număr mic. Simbolic. Zece oameni care au pătimit în iadul de la Jilava, şi în iadul lagărelor şi temniţelor comuniste, pentru vina de a se fi opus, într-un fel sau altul, regimului ilegitim şi criminal instaurat în România la 6 martie 1945. pentru vina de a fi luptat pentru Libertatea şi Demnitatea poporului român.

Cei zece au reprezentat aici pe toţi deţinuţii politici, atât pe camarazii lor imobilizaţi de bătrâneţe şi boală, cât mai ales pe toţi cei plecaţi între timp la Domnul. Pentru că, în anul 2010, marea majoritate a foştilor deţinuţi politic nu mai sunt printre noi.

Dar, prin aceştia zece, toţi cei torturaţi şi ucişi între zidurile Gulagului românesc, s-au întors în această zi aici.

Un proiect ambiţios şi mai ales necesar

Prin grija Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, în mod special a d-nei Dana Cenuşă, precum şi cu sprijinul Misiunii Ortodoxe „Saint Xeni” din Grecia, la iniţiativa Federaţiei Foştilor Deţinuţi Politici, a Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici Luptători Anticomunişti şi Asociaţiei pentru Memorie Identitară „Carpaţii”, s-a organizat în incinta Fortului 13 Jilava o expoziţie care a pus în valoare atmosfera spaţiului concentraţionar comunist, mai ales că Jilava a fost cunoscut ca penitenciarul cu condiţiile cele mai propice exterminării biologice.

Construit în 1884, după planurile generalului belgian Henri Brialmont, ca fort militar în cadrul centurii de apărare a capitalei, ansamblul a fost folosit începînd din 1907 ca penitenciar. Începînd cu anul 1948 şi până în 1964, a fost utilizat de aparatul represiv comunist ca închisoare de tranzit şi triere pentru adversarii regimului. Practic, orice deţinut politic, după proces, trecea obligatoriu prin Jilava, şi de aici era trimis la închisoarea de pedeapsă. Tot prin Jilava trecea şi atunci când era transferat de la o închisoare la alta. Astfel, se poate spune că aproape toţi deţinuţii politici din perioada 1948-1964 au trecut cel puţin o dată prin acest penitenciar. Însă numărul exact al celor care au suferit aici rămâne încă o necunoscută pentru specialişti.

La începutul acestui an, cele două organizaţii ale foştilor deţinuţi politici au demarat un proiect de amenajare şi valorificare în scop memorial şi muzeal a Fortului 13 Jilava. Argumentele principale ale demersului ar fi: situarea în imediata proximitate a Bucureştilor, reprezentativitatea prin condiţiile de exterminare unice în reţeaua fostelor puşcării comuniste, numărul mare al personalităţilor care au trecut pe aici, precum şi faptul că ansamblul s-a păstrat până azi aproape fără modificări, fiind părăsit din 1973.

Impedimentele majore ar fi starea avansată de degradare a interioarelor, deşi structura este încă foarte bună, precum şi frecventele inundaţii cauzate de pânza freatică (toate spaţiile de detenţie sunt subterane).

Prin Asociaţia pentru Memorie Identitară „Carpaţii”, iniţiatorii au făcut deja demersuri la Direcţia pentru Cultură şi Patrimoniu Naţional Ilfov, în vederea obţinerii clasării ansamblului ca monument istoric.

Se doreşte amenajarea spaţiilor în scopul evidenţierii condiţiilor exterminatoare de detenţie, punerea în valoare memorială a unor celule în care au suferit ori au murit personalităţi ale culturii, ştiinţei, vieţii politice sau bisericeşti, precum şi a unor spaţii de referinţă cum ar fi „reduitul”, cu celebra „turelă”, „casimca” – spaţiu diabolic destinat exterminării fruntaşilor Rezistenţei Naţionale Anticomuniste, spaţiul pentru plimbare ori Valea Piersicilor – locul de execuţie a condamnaţilor la moarte. În fine, în eafara incintei fortului, se pune problema realizării unui spaţiu modern, adecvat studiului, documentării şi activităţilor cu caracter cultural.

Or, manifestarea oficială din 10 iunie, s-a dorit a marca startul acestui proiect pe cât de ambiţios, pe atât de necesar.

„Prezent !”

Dl Gheorghe Jijie, secretarul Federaţiei Române a Foştilor Deţinuţi Politici Luptători Anticomunişti, a împlinit 91 de ani chiar pe 10 iunie 2010. D-sa a înţeles să-şi serbeze ziua, discret – aşa cum îl cunosc toţi colaboratorii săi, printre participaţii la această manifestare de referinţă.

În ciuda vârstei şi a celor 15 ani de puşcărie executaţi după 1948, dl Jijie este o prezenţă pe cât de agreabilă, pe atât de energică. Zilnic poate fi găsit la lucru, în biroul său din sediul Federaţiei, unde depune voluntar o riguroasă activitate. El nu va putea uita niciodată pierderea fratelui său, Nelu Jijie, liderul unui grup de rezistenţă anticomunistă, ucis în închisoare de Securitate.

Dintre foştii deţinuţi politici au mai fost prezenţi la manifestare şi Constantin Iulian, preşedintele FRFDPLA, scriitorul Marcel Petrişor, autorul celebrei cărţi „Fortul nr. 13”, Gheorghe Grecu, Demostene Andronescu, autorul lucrării „Reeducarea de la Aiud”, Aurel Vlad, Ion Baurceanu şi alţii.

„Lasciate ogni speranza, voi ch’entrate”

Acesta este mesajul care-ţi vine în gând deîndată ce cobori în interiorul fostei închisori. Situată literalmente sub pământ, temniţa Jilavei deschide vizitatorului o impresie cutremurătoare. Sunt privelişti care te fac să te întrebi: “oare cu adevărat aici au trăit oameni?”

Zidurile din care igrasia şi mucegaiul emană boală, umezeala care se scurge din toţi pereţii, întunericul şi aerul închis, sunt primele senzaţii care te fac să te gândeşti că te afli într-un spaţiu potrivnic vieţuirii.

Foştii deţinuţi adaugă amănuntul că, spre deosebire de acum, pe vremea aceea ferestrele cu gratii erau acoperite cu obloane de lemn.

Priciurile suprapuse au dispărut de mult, iar tinetele – nişte butoaie folosite pentru satisfacerea necesităţilor fiziologice – au fost înlocuite înainte de 1973 cu closete în interiorul unora din celule. Nimeni însă nu-i poate face pe supravieţuitori să uite că, în anii terorii roşii, în fiecare celulă erau înghesuiţi 100-120 de oameni, pe cele 3 nivele de priciuri, sub priciuri, ori pe podeaua celulei. „Şerpăria”...

Izolatorul, spaţiul destinat executării pedepselor pentru cei care nu respectau disiplina penitenciară, un culoar îngust, cu celule strâmte de o parte şi de alta. Moarte este impregnată parcă şi acum în zidurile coşcovite şi ude.

O scară largă şi udă la rândul ei urcă spre alte hrube şi culoare ale travaliului. Întunecoase, bolţile pe care apa a creat adevărate forme concreţionare deschid perspective lugubre spre „turela”. Astăzi, turnul de supraveghere al reduitului este dezafectat, în locul său căscîndu-se spre cerul senin o boltă soartă, asemenea unei guri de salvare din mizeria subterană a Jilavei spre Absolut.

Câţi vor fi privit cu jind cerul spre care năzuiau din întunericul jilav al cavernei? Şi câţi vor fi îmbrăţişat acest cer liber, atunci când sufletul se va fi eliberat din strânsura meschină a trupului, rămas zălog temnicerilor spre a fi aruncat în gropile comune din preajma Fortului?

Valea Piersicilor – punctul terminus al condamnaţilor la moarte

„La capătul acestui culoar, era o celulă unde condamnaţii la moarte erau executaţi cu un glonţ în ceafă...”, îşi aminteşte unul din foştii deţinuţi politici. Asta se întâmpla însă mai târziu, căci până prin 1950 şi ceva, condamnaţii la pedeapsa capitală erau executaţi în Valea Piersicilor.

Sub un soare torid, mergem, împreună cu câţiva deţinuţi politici, să vedem şi acest loc. Ocolim coasta Fortului prin partea dreaptă şi, la in moment dat, spre stânga, din drumul prăfuit – drumul calvarului atâtor luptători anticomunişti – se repede spre sânga o genune adâncă. Un abis năpădit de zarzări şi salcâmi, ce se termină abrupt lângă zidul fortăreţei.

Veteranii de război au aşezat aici, după 1990, o cruce masivă de piatră, pe locul unde, în 1946, au fost executaţi mareşalul Antonescu şi colaboratorii săi. Gheorghe Grecu, la 96 de ani, îşi aminteşte că a participat la deshumarea, în 1940, a osemintelor lui Corneliu Zelea Codreanu şi a altor 13 căpetenii legionare, care fuseseră îngropaţi într-o goapă comună după asasinarea lor, în 1938. Se deapănă alte şi alte amintiri. Ne gândim la partizanii anticomunişti, executaţi şi ei tot aici.

Decorul halucinant, aureolat de soarele dogoritor de vară, este accentuat de vaierele stranii ale cârdurilor de ciori ce nu-i găsesc liniştea prin crengile copacilor de peste viroagă. Glasul lor de cobe, îşi sporeşte sentimentul că prin preajmă bântuie încă sufletele neodihnite ale sutelor de oameni ucişi de comunişti. Doar câte-o pală de vânt molcom atinge uşor vârful ierbii înalte, ca o mângâiere a cerului. Mi-au venit în minte versurile lui Nichifor Crainic: „Unde sunt cei care nu mai sunt?...”

Am plecat de la Jilava cu o stare sufletească aparte. Mult timp m-au urmărit imaginile terifiante ale subteranelor Fortului... Amintirile depănate de supravieţuitori, care parcă veneau din altă lume numai pentru a depune mărturie... Zgomotul straniu al uşilor grele de fier... Vaierul vîntului din Valea Piersicilor...

Şi pe drumul de întoarcere, îmi răsunau în minte versurile deţinutului anonim: „Mare fie-Ţi, Doamne, slava / C-a trimis, cu sfânt temei, / Rândunele la Jilava / Şi la Gherla porumbei...”