MIZA: ÎMPIEDICAREA UNIRII ROMÂNIEI CU BASARABIA, COTROPIREA ARDEALULUI DE CĂTRE UNGARIA ŞI DISTRUGEREA UNITĂŢILOR ROMÂNEŞTI ANTI-KGB
http://basarabialiterara.com.md/?p=6532 
Articol scris de Larry WATTS, istoric militar, SUA
În toiul revoluţiei române din 1989, autorităţile sovietice îşi anunţau dorinţa şi intenţia de a asigura o „asistenţă” masivă statului „vecin prieten” şi aliatului din Tratatul de la Varşovia. Moscova anunţa că Crucea Roşie sovietică trimisese la frontieră „aproximativ 60 de echipe mobile” de chirurgi şi personal medical, multe dintre acestea trecuseră deja graniţa în teritoriul românesc şi îşi coordonau eforturile cu cele ale altor membri ai Pactului. De asemenea, liderii comunişti de la Budapesta anunţau că „un grup de lucru din cadrul pactului de la Varşovia care este în contact permanent” urma să se întâlnească la Moscova pentru a discuta situaţia din România. Aceste declaraţii de prietenie şi preocupare binevoitoare se situau în totală contradicţie cu unul dintre cele mai bine păzite secrete ale operaţiunilor de spionaj din Europa de est, ale Tratatului de la Varşovia şi erau contrare uneia dintre cele mai surprinzătoare descoperiri din arhivele blocului sovietic din timpul Războiului Rece. În perioada Revoluţiei, România a fost ţinta operaţiunilor de dezinformare şi timp de mai bine de două decenii, ţintă a „măsurilor active”.
Din 1962, Kremlinul a început să trateze România ca pe un stat ostil, atunci când Hrusciov a ordonat statelor membre „aflate în strânsă cooperare” – RDG, Ungaria, Cehoslovacia, Bulgaria şi Polonia – să restricţioneze cooperarea în materie de spionaj cu aceasta. În 1963, această animozitate a motivat o tentativă de asasinat împotriva conducătorului român Gheorghe Gheorghiu Dej. Ministerul Securităţii de Stat al Germaniei de Est (STASI) avea motive independente pentru ostilitatea faţă de Bucureşti, deoarece acesta refuzase să recunoască divizarea permanentă a Germaniei şi încheiase un acord, negociat în secret, cu Germania de Vest, la sfârşitul anului 1963. Între 1962-1964, Departamentul Securităţii Statului din România (DSS sau Securitatea) a fost exclus din programul de transformări, asistate de sovietici, ale serviciilor de informaţii, prin care au fost introduce departamentele de dezinformare în RDG, Ungaria şi Cehoslovacia (precum şi în Bulgaria şi Polonia, la scurt timp după aceea) şi le-a modificat rolul din servicii satelit, în principal pasive, în operaţiuni active. În 1965, DSS a fost din nou pierdută din vedere atunci când Centrala KGB a introdus „relaţiile operaţionale regulate şi directe” dintre departamentele de dezinformare, excluzându-l din operaţiunile blocului de „măsuri active” (propagandă, dezinformare şi provocare). La mijlocul anului 1965, România a fost „brusc” eliminată cu totul din strategia de război a Pactului de la Varşovia.
Arhivele KGB confirmă că, în 1967, Moscova desfăşura „măsuri active” pentru izolarea României pe plan internaţional şi pentru divizarea conducerii interne. Condamnarea clară a intervenţiei din Cehoslovacia, condusă de sovietici, şi încercările permanente de a ajuta Praga au pus capăt până şi aparenţei de politeţe dintre serviciile de informaţii ale aliaţilor oficiali. Leonid Brejnev, Janos Kadar, Eduard Gierek, Todor Jivkov şi Gustav Husak au acuzat în mod repetat trădarea conducerii din România pe care nu l-au mai numit stat „frăţesc”. În perioada care a urmat invaziei Cehoslovaciei, la ordinul Moscovei, serviciile din statele satelit au stabilit „rezidenţe cu acoperire legală” pe teritoriul românesc, acesta fiind singurul stat membru al Tratatului de la Varşovia care se bucura de o asemenea „atenţie ostilă”. România devenise atât de inacceptabilă încât celelalte servicii din Pactul de la Varşovia o încadraseră nu numai la categoria statelor socialiste „deviaţioniste”, precum Iugoslavia, Albania şi China, cât chiar alături de adversarii din NATO.
Centrala KGB şi serviciile est-europene subordonate culegeau informaţii referitoare la sprijinul internaţional pentru România (din partea S.U.A. şi China), la nemulţumirile interne ale muncitorilor şi ale minorităţilor, precum şi la opoziţia din cadrul partidului comunist şi au început să recruteze agresiv elite româneşti influente pentru a înlătura conducerea „naţionalistă”. Această ofensivă clandestină nu s-a limitat numai pe planul serviciilor de spionaj. În 1971, Brejnev şi alţi conducători ai Pactului au considerat că este necesar „să fie identificate acum acele persoane din România pe care ne vom putea baza în viitor” şi recrutate prin intermediul „ambasadelor de acolo şi prin alte contacte”, pentru „a exercita influenţă asupra evenimentelor din ţară”. Pentru a evita atragerea atenţiei opiniei publice asupra dizidenţei româneşti, „partenerii apropiaţi vor continua să se informeze reciproc asupra poziţiilor României în problemele de importanţă majoră” şi vor decide în secret cum este mai bine „să rezolve situaţiile”. Liderul sovietic anunţa că secretarii Secţiilor internaţionale ale Comitetelor Centrale respective se vor întâlni cu partenerii din Secţiile ideologice „pentru a coordona activitatea comună”, aşa cum făcuseră deja „spre exemplu, în legătură cu România şi China”. Brejnev se referea direct la operaţiunea INTERKIT – lansată oficial în 1967 „cu ocazia deliberărilor interne din China”. INTERKIT coordona resursele de propagandă, ideologice, mass-media şi ştiinţifice ale tuturor partenerilor apropiaţi, plus Mongolia (şi mai târziu Cuba) prin Secţiile Internaţionale al C.C., pentru a submina şi discredita regimul maoist şi a menţine izolarea Beijingului. România reprezenta deja o ţintă în cadrul INTERKIT deoarece, aşa după cum formulase liderul bulgar Jivkov, „chinezii se bazau pe România şi românii sprijineau politica Chinei”. „Partenerii apropiaţi” au decis acum să lanseze o operaţiune similară având drept ţintă exclusiv România. Scala copleşitoare a unui asemenea efort a avut implicaţii devastatoare într-o ţară care nu avea, sub nici o formă, o influenţă strategică asemănătoare Chinei. Spre exemplu, în cadrul INTERKIT, partenerii îşi coordonau „orice referire făcută” la conducerea ţintă, activităţile de spionaj internaţionale şi „activităţile în scopul diminuării influenţei”. „Activităţile de propagandă şi cercetare ştiinţifică ale partidelor frăţeşti”, începând cu „presa, radioul, televiziunea, agenţiile de presă şi editurile” şi până la academiile de ştiinţă şi institutele de cercetare erau coordonate pentru a revigora şi focaliza propaganda împotriva ţintei. Activităţile coordonate includeau de la „propagandă orală”, la articole şi emisiuni radio-TV, până la simpozioane ştiinţifice bine mediatizate şi un plan anual coordonat „pentru publicaţii şi lucrări ştiinţifice” pentru fixarea liniei propagandistice, conform adevărului stabilit academic. Rezultatul tipărit al acestui efort era apoi tradus „în engleză, franceză, spaniolă şi arabă” şi diseminat „în ţări terţe”- tot prin efortul coordonat al partenerilor - „presei, agenţiilor de informaţii şi altor organe de propagandă străină”.
O asemenea operaţiune a copleşit serviciile de spionaj occidentale şi comunităţile academice, insuficient pregătite pentru a face faţă, în primul rând, unei dezinformări coordonate şi neobişnuite cu dezinformarea la o asemenea scală. Logica sintezelor de spionaj şi a analizelor, în general vorbind, a metodologiei de cercetare ştiinţifică occidentală, au condus la concluzia că o asemenea multitudine de resurse coordonate, ajungându-se chiar la câteva sute vor conduce, inevitabil, la atenuarea vocii singulare a României. „Falsa” independenţă şi „insignifianţa” strategică Necesitatea de a explica de ce a constituit România o asemenea ţintă este ea însăşi elocventă pentru eficacitatea dezinformării coordonate de sovietici. Spre finalul războiului rece se crease consensul că regimul din România era „un cal troian sovietic”, care îşi proclama zgomotos aura de independenţă, în timp ce alţii – în special, conducerea din Polonia şi Ungaria – erau angajate tăcut în forme mai substanţiale de dizidenţă. Această presupusă dependenţă secretă, combinată cu aserţiuni repetate referitoare la lipsa de importanţă strategică a ţării pentru politica sovietică şi conflictul est-vest, şi-au dovedit succesul în relevarea insignifianţei României pentru URSS (şi pentru vest) în percepţia occidentală din anii ‘80.
Descoperirile din arhive, ulterioare războiului rece, au scos la iveală o poveste diferită. Opoziţia României la preferinţele sovietice s-a dovedit a fi fost mult subestimată şi, cu excepţia Primăverii de la Praga, destul de singulară după 1956, în timp ce dizidenţa altor state membre ale Pactului a fost mult exagerată, daca nu cumva întru-totul fabricată. La consiliile miniştrilor de externe ai Pactului, toţi ceilalţi membri „au fost constant de acord cu analizele şi cu propunerile sovietice” pe toată perioada Războiului Rece, în timp ce România a fost excepţia, în permanentă opoziţie, care a afectat „aproape toate subiectele de pe agendă”. De asemenea, românii au fost singulari, printre conducătorii militari ai Pactului, în contestarea dominaţiei şi controlului sovietic, în timp ce Polonia, Ungaria, Germania de Est, Cehoslovacia şi Bulgaria au continuat să se alinieze „fără rezerve, în spatele sovieticilor”. Opoziţia ne-românească la politica Kremlinului era aproape absentă. „Partenerii apropiaţi” au acţionat deseori ca mandatari ai sovieticilor în atacarea României pentru dizidenţă, în timp ce concurau între ei pentru a stabili „cea mai specială relaţie” cu Moscova. Ca o regulă generală, „dizidenţa” raportată de alţi membri ai Tratatului şi aparenta simpatie pentru poziţia României erau pre-stabilite cu Moscova pentru a prezenta guvernele loiale sovieticilor drept parteneri mult mai de încredere pentru Occident şi pentru a diminua unicitatea opoziţiei româneşti. Aceasta se realiza de multe ori prin atribuirea iniţiativelor României altora – din nou, mai ales, Poloniei şi Ungariei – precum, de exemplu, blocarea aderării Mongoliei la Pactul de la Varşovia în 1963 şi opoziţia la diversele planuri de intervenţie militară ale Moscovei. Lipsa de importanţă strategică a continuat să fie citată de istoricii Războiului Rece ca fiind, în acelaşi timp, cauză şi efect a presupusei lipsei de consecinţe pentru Moscova, chiar şi după ce strategia „calului troian” a fost demascată drept o mistificare a adevărului. Este semnificativ faptul că rapoartele asupra insignifianţei României ieşeau la iveală în perioadele de vârf ale antagonismului sovieto-român. De exemplu, conceptul „cuartetului” de importanţă strategică din aripa nordică a Pactului, cuprinzând RDG, Polonia, Ungaria şi Cehoslovacia a circulat pentru prima oară în perioada presupusei tentative de asasinat a KGB-ului asupra lui Dej, în 1963. Apoi, conceptul a reapărut în perioada „primului Echelon strategic” de la jumătatea anului 1965, când armata română a fost brusc exclusă din strategia de război a Pactului de la Varşovia. Cu siguranţă, contribuţia militară a României la operaţiunile ofensive ale Pactului era lipsită de importanţă strategică. În 1965 ea era, de fapt, inexistentă. În orice caz, nu se poate spune acelaşi lucru despre semnificaţia ţării pentru securitatea sovietică. România fusese considerată o principală ameninţare militară (alături de Polonia) de către liderii armatei si ai serviciilor de informaţii, pe aproape întreaga perioadă interbelică. Ea rămăsese singura cale terestră dintre URSS şi Bulgaria ultra-loială şi Balcanii puternic rusofili: o realitate geografică reamintită atunci când România a refuzat trupelor sovietice permisiunea tranzitării ţării pentru exerciţii militare în Bulgaria, după 1963, şi a refuzat forţelor bulgare tranzitul pentru a participa la invazia Cehoslovaciei în 1968. Că Moscova ar fi putut sau ar fi vrut să ignore vreo ţară cu care avea 1000 km de frontieră şi încă 200 km de ţărm la Marea Neagră - controlată de sovietici - e greu de crezut, mai ales după ce, la conducerea ţării, a venit un guvern care se opunea principalelor sale intenţii pe plan internaţional. De asemenea, Moscova nu putea ignora cele câteva milioane de etnici români din învecinatele Republici Sovietice Socialiste Moldova şi Ucraina, din teritoriile foste româneşti (Basarabia şi Bucovina). Abordând problema într-o manieră asemănătoare cu cea urmată în teritoriile poloneze anexate, Stalin a încercat să schimbe compoziţia etnică a regiunilor, executând mii de conducători ai comunităţilor şi deportând sute de mii de etnici români în Siberia şi Asia Centrală, între anii 1940-1941 şi 1950-1951. Acel efort, împreună cu politicile de asimilare forţată şi „rusificare” pe termen lung nu şi-au dovedit succesul deplin, determinând Moscova să închidă relaţiile româno-moldoveneşti în anii ‘60. La mijlocul anilor ‘60, autorităţile sovietice erau intens preocupate de impactul „dăunător” al României asupra acestei regiuni, cauzat de atracţia culturală, modelul independent şi influenţa subversivă activă, prin mass-media sa „antisovietică” şi publicaţiile care treceau peste graniţă. În 1967, conducătorul Partidului Republicii Sovietice Socialiste Moldova a solicitat o campanie de propagandă care să mobilizeze „cei mai calificaţi intelectuali” şi „oficialităţile din conducerea partidului şi organele economice” pentru a publica în „ziare, emisiuni de radio şi televiziune, cărţi, broşuri şi alte publicaţii” astfel încât „copiii noştri şi generaţiile viitoare” să „ştie că părinţii lor nu şi-au închipuit viaţa în afara graniţelor URSS” şi au aspirat dintotdeauna „la unirea cu Rusia şi la o reunificare cu statul rus.” În 1968, şeful forţelor KGB din Regiunea Frontierei de Vest a URSS, plasa politica României vis-a-vis de această zonă în aceeaşi categorie cu „activităţile subversive sporite ale serviciilor SUA, RFG şi Anglia contra URSS.”
Arhivele KGB au relevat că intenţiile Bucureştiului şi activităţile privitoare la regiune erau încadrate la categoria primă prioritate.” Acest război clandestin a continuat neabătut până la colapsul comunismului. Rapoartele KDS-ului bulgar, de exemplu, excludeau în mod evident România din descrierea colaborărilor „cu organele de securitate din statele frăţeşti”. Această absenţă era cu atât mai notabilă cu cât, pe lângă KGB, serviciile de informaţii din Ungaria, Polonia, Cehoslovacia şi RDG, KDS mai colabora cu „serviciile” frăţeşti din Vietnam, Mongolia, Libia, Benin şi Angola. Instrucţiunile KGB către agenţii din România, interceptate de DSS în 1982, au relevat că „România era lucrată ca un stat inamic, o abordare care nu numai că a fost perpetuată, ci chiar accentuată după venirea la putere a lui Mihail Gorbaciov”. Ultimul director al puternicei Unităţi 0110 (unitatea antiKGB) a Securităţii, a declarat în faţa unei Comisii de anchetă a Senatului că, atunci când a preluat comanda unităţii, în 1983, şi până la dizolvarea sa imediat după revoluţie, poziţia operaţională a KGB faţă de ţara sa era „destul de clară”. KGB considera România o ţintă la fel de ostilă „ca orice stat occidental”.
În contrast cu zvonurile mult-vehiculate despre o „coaliţie” comunistă conservatoare dintre Ceauşescu şi Honecker contra politicii de perestroika a lui Gorbaciov, în 1989, şeful STASI, Ernst Mielke, a subliniat excluderea DSS dintro circulară care conţinea „lista serviciilor socialiste prietene” cu care organizaţia sa coopera. „Pentru a nu crea neînţelegeri” circulara stabilea clar ca „prietene” numai serviciile sovietice, maghiare, poloneze, cehoslovace, bulgare şi vietnameze. Chiar şi Polonia spiona pentru Moscova serviciile de securitate şi militare româneşti. În timp ce arhivele serviciilor maghiare au fost mai puţin cooperante, judecând după dimensiunea contramăsurilor Bucureştiului, AVH se plasa imediat după KGB, din punct de vedere al extensiei operaţiunilor anti-româneşti. Pentru a plasa acest lucru într-o perspectivă, în 1989, sub 1% din personalul unităţii anti-KGB a DSS, responsabilă pentru combaterea celorlalte servicii din blocul comunist, era destinat STASI, în ciuda puternicelor operaţiuni anti-româneşti din interiorul ţării. Majoritatea personalului unităţii era destinat pentru contracararea operaţiunilor de spionaj ale sovieticilor şi maghiarilor, care „aveau mereu prioritate”. Strategia inducerii în eroare Nu era simplu să poţi ţine ascunsă pentru mult timp adevărata stare de lucruri. Era necesar un efort concertat al Moscovei şi al aliaţilor loiali din pactul de la Varşovia pentru a menţine România în mod formal în cadrul alianţei blocului sovietic şi a masca gradul şi semnificaţia opoziţiei sale la scopurile internaţionale ale sovieticilor. Strategia lor de inducere în eroare era simetrică strategiei adoptate de Hrusciov faţă de Belgrad, la mijlocul anilor ‘50, „pentru a evita întărirea legăturilor Iugoslaviei cu Occidentul şi a poziţiilor sale neutre”, simultan cu „izolarea lui Tito” de către serviciile sovietice. Readucerea României în rândurile sale a devenit scopul comun al operaţiunilor din regiune ale serviciilor Blocului, în perioada lui Hrusciov şi a succesorilor acestuia. Aşa după cum explica Hrusciov conducerii cehoslovace, în august 1964, „revenea Partidului responsabilitatea să oprească România să se retragă din Tratat” şi să o reunească cu „familia noastră socialistă”. Un deceniu mai târziu, serviciul de spionaj al Germaniei de Est descria „politica externă convenită, vis-a-vis de România, a statelor din Tratatul de la Varşovia” ca făcând presiuni „pentru o mai mare implicare practică a României în activităţile economice şi politice multilaterale” pentru a crea „elementele de legare a României la comunitatea socialistă” şi pentru a-i îngusta „spaţiul de manevră”. Ca şi Hrusciov, Brejnev a insistat pentru ca „partenerii apropiaţi” să continue „să încerce influenţarea în acest scop a României”. Această politică a rămas constantă în perioada Andropov, ca şi sub conducerea protejatului său, Mihail Gorbaciov. După cum menţiona STASI la începutul anilor 80: Statele membre ale comunităţii socialiste (SCS) au încercat şi continuă să încerce să atragă România spre politica lor externă, corelată cu politica de securitate. … Utilizarea continuă a tuturor posibilităţilor statelor membre ale comunităţii socialiste pentru a acţiona în Republica Socialistă România, cu scopul menţinerii şi intensificării legăturilor existente dintre România şi Tratatul de la Varşovia şi CAER, precum şi contactele bilaterale, ar trebui avute în vedere în activitatea operaţională-politică.” Strategia inducerii în eroare a fost în final atât de plină de succes în întărirea dubiilor opiniei publice din Vest referitoare la sinceritatea dizidenţei regimului din România, în perioada anilor ‘80, încât până şi conflictele frontale sovieto-române au trecut neînregistrate de serviciile Occidentale. Totuşi, conform serviciilor de spionaj ale Pactului, strategia a eşuat complet în ţinta sa de a modifica comportamentul României în maniera dorită. După cum menţiona acelaşi raport STASI în continuare, politica României continua să contravină „intereselor fundamentale de politică externă a statelor din comunitatea socialistă”, opunându-li-se „în aproape majoritatea problemelor importante ale evoluţiilor internaţionale” (dezarmare, procesul de destindere, conflictul din Orientul Mijlociu), precum şi colaborarea din cadrul Tratatului de la Varşovia şi CAER.” Bucureştiul s-a angajat „mai intens” în „confruntări publice referitoare la intenţiile” comunităţii şi „s-a aliniat cu politica occidentală, în toate privinţele”, astfel încât ceilalţi membri ai Pactului de la Varşovia puteau anticipa „accentuarea predictibilă a poziţiilor speciale adoptate de România”. Cu alte cuvinte, România se opunea politicii externe şi de securitate a Pactului, refuza subordonarea în cadrul alianţei, îşi apăra poziţiile care erau suspect de apropiate de ale Vestului şi dădea toate semnele că va continua să procedeze astfel şi pe viitor. Împreună cu tentativele sale de a evita un conflict deschis şi de reatragere a României în aranjamentele şi politicile de securitate, Pactul a ascuns diferendele româno-sovietice. După 1968, Moscova a făcut rareori publice neînţelegerile majore cu Bucureştiul la şedinţele Pactului de la Varşovia, CAER sau alte întruniri socialiste internaţionale însă, în schimb, şi-a folosit apropiaţii de obicei Polonia, Germania de Est, Bulgaria sau un stat în curs de dezvoltare în acest scop. De asemenea, Kremlinul a eliminat consemnările neînţelegerilor fundamentale cu România din rapoartele şi transcriptul şedinţelor, chiar şi atunci când au ajuns la un nivel considerat de miniştrii de externe ai blocului ca fiind „o confruntare directă cu linia de politică externă a URSS şi a celorlalte naţiuni din Tratatul de la Varşovia”.
Dosarele sovietice nu au înregistrat veto-ul Bucureştiului contra utilizării CAER pentru asistarea clienţilor arabi în timpul şi după războiul arabo-israelian, la fel cum au uitat să menţioneze criticile repetate din cadrul reuniunilor comunităţii socialiste, la adresa invaziei „partenerilor apropiaţi” în Cehoslovacia . Atunci când, spre exemplu, România a respins pregătirile Poloniei pentru extinderea pactului de la Varşovia, în primăvara lui 1984, „nici o menţionare a dezbaterilor nu a fost inclusă în procesul verbal”, o omisiune uimitoare a unei obiecţii la însăşi continuitatea Pactului. Conducătorii, începând cu Brejnev şi până la Gorbaciov, au apelat la conducerea României pentru a păstra tăcerea asupra diferendelor „în familie” şi au caracterizat declaraţiile sale periodice drept iraţionale. Operaţiunile contra ţintei România erau tratate ca fiind extrem de sensibile şi îndeplinite cu un grad de secretizare extraordinar. Cât de secret au acţionat Kremlinul şi „partenerii apropiaţi” poate fi judecat după faptul că, cu toate că operaţiunile au durat peste douăzeci de ani şi au implicat servicii din cel puţin şase ţări, nimic nu a răsuflat până când nu au fost refăcute parţial bazele de date ale dosarelor serviciilor Germaniei de Est, care au fost returnate Germaniei de către SUA la începutul mileniului. Strădania extraordinară a Moscovei pentru a menţine această acoperire este reflectată prin ordinul din 1983, de extindere a operaţiunilor Pactului împotriva României. Semnificativ, în RDG acest ordin a fost transmis ca venind direct de la şeful STASI, Ernst Mielke, prin intermediul şefului ZAIG (Zentrale Aufwertungs- und Informationsgruppe), departamentul de analiză cu 1000 de persoane, care furniza serviciului est-german „puterea de motivare”. Şeful ZAIG a dat instrucţiuni personalului operaţional al HVA să se asigure că „vor fi folosite numai surse de absolută încredere” şi că asupra acestora „se vor impune măsuri de severe de păstrare a secretului şi a caracterului conspirativ”. De asemenea, a subliniat că „în nici un caz nu trebuie să se observe că Ministerul Securităţii de Stat a luat măsuri specifice” împotriva ţintei România şi a avertizat că „sursele nu trebuie să ia nici un fel de măsuri specifice de spionaj care ar putea permite altor persoane sau organe să descopere sau să recunoască scopurile finale pe care ni le propunem.” Operaţiunea de inducere în eroare era considerată necesară nu numai - sau în primul rând - pentru a evita contramăsuri tactice.
Descoperirea unei operaţiuni coordonate a Pactului împotriva României, membră a Tratatului, ar fi relevat o mult mai mare importanţă acordată ţării decât cea pe care campania de dezinformare publică a Moscovei dorea să o recunoască şi ar fi indicat adevăratul grad de ostilitate dintre România şi Pact , aspecte care până atunci fuseseră atât de bine ascunse. O astfel de dezvăluire ar fi năruit legendele „calul Troian” şi „dependenţa ascunsă”, probabil ar fi împins România şi mai mult spre tabăra occidentală şi, posibil, ar fi încurajat un mai mare angajament într-o perioadă în care succesul „măsurilor active” impulsionau capitalul vestic să se retragă. Aceasta fusese exact aceeaşi secvenţă de evenimente care a urmat rupturii Tito-Stalin din 1948 şi care avusese drept rezultat o strângere a relaţiilor SUAIugoslavia şi o masivă asistenţă politică, economică şi militară acordată de Occident Belgradului. Era de aceea imperativ necesar să se evite o ruptură explicită, care ar fi adus României o asistenţă similară din partea vestului şi i-ar fi garantat independenţa. În mod ironic, Moscova a avut un mai mare succes în prezentarea Belgradului, ne-membru al Tratatului de la Varşovia, analiştilor serviciilor americane şi britanice, drept „vaca-sacră” a sfidării anti-sovietice. La mijlocul anilor ‘60, Iugoslavia era angajată într-o cooperare militară şi de spionaj mult mai strânsă cu Moscova decât fosta aliată din Tratat, România. În 1962, la un an după ce Bucureştiul stopase această practică, Belgradul a început să-şi trimită ofiţerii la academiile militare sovietice pentru instruire şi le-a interzis piloţilor de luptă să înveţe engleza de teamă să nu „defecteze” cu tot cu MiGuri. În 1967 şi 1973, când România a refuzat să ofere sprijin militar şi şi-a închis spaţiul aerian pentru forţele sovietice şi membrele Tratatului în încercarea acestora de a acorda ajutor statelor sprijinite de sovietici din Orientul Mijlociu, Tito a pus la dispoziţia URSS facilităţile Iugoslaviei şi, mai mult, a găzduit chiar un regiment al Diviziei 106 de Asalt Aerian „în aşteptarea intervenţiei în Siria”. Devierea iugoslavă, observată de Bucureşti, în timp ce comunitatea serviciilor SUA o interpreta insistent ca nefiind un indiciu al unei întoarceri către Moscova, a impulsionat, la începutul anilor 80, reorganizarea unităţii româneşti anti-KGB în patru direcţii. Două direcţii se ocupau exclusiv de operaţiunile KGB şi GRU.
Una era destinată combaterii operaţiunilor Iugoslaviei şi Ungariei, cu acelaşi număr de angajaţi şi resurse care fuseseră dedicate serviciilor maghiare. Ultima direcţie se ocupa de celelalte servicii din statele socialiste, de la Bulgaria, Polonia, Cehoslovacia şi Germania de Est până la regimurile prosovietice din Asia, Africa şi America Latină. „Relaţia specială” secretă şi arhivele dispărute Un alt motiv pentru care informaţiile despre relaţia ostilă dintre România şi ceilalţi membri ai Tratatului de la Varşovia au rămas atât de limitate a fost natura secretă a „relaţiei speciale” pe care Bucureştiul o stabilise cu Washingtonul, Beijingul şi Bonnul. În combaterea acestei lupte interne contra unor forţe superioare, începând din 1950 şi până la sfârşitul anilor ‘70, România a încercat să evite atenţia opiniei publice şi crescânda presiune sovietică, pe care o atrăgea inevitabil. Regulile de bază fuseseră stabilite în 1964, când România a avertizat partenerii din SUA: ….cu cât se va face mai puţină publicitate independenţei României în această perioadă, cu atât mai bine. O atenţie sporită în presa străină ar putea dăuna, mai degrabă decât să ajute, relaţiilor noastre viitoare. Pentru moment, România ar dori să fie plasată în ochii opiniei publice după Iugoslavia şi Polonia, printre ţările est europene. Aspiraţiile noastre de independenţă pot fi mult mai bine atinse nu printr-o publicitate insistentă şi zgomotoasă, ci prin dezvoltarea constructivă şi în linişte a relaţiilor României cu Statele Unite şi Occidentul. Astfel, cu excepţia unor rare scăpări în presă, foarte puţin din încercările sale de mediere a conflictului din războiul SUA -Vietnam şi, practic, nimic din negocierea relaţiilor Chinei cu Italia, Austria, Germania de Vest şi Suedia, în a doua parte a anilor ‘60, nu a fost făcut cunoscut publicului. La sfârşitul anilor ‘70, schimbările din conducerea României au condus la o pierdere catastrofală a direcţiei strategice în campania de subminare a controlului şi influenţei sovietice în regiune. Drept rezultat, relaţia specială a Bucureştiului cu Occidentul a cedat progresiv ca urmare a campaniei de măsuri active pe care Moscova o exercita prin intermediul celorlalţi membri ai blocului, ca şi prin membrii de facto ai Alianţei, precum Mongolia, Cuba şi Coreea de Nord şi prin grupul de agenţi sovietici şi ai Pactului, de la preşedintele finlandez Urho Kekkonen, până la analista şefă pentru URSS şi Europa de Est a spionajului vest german, Gabrielle Gast. În al treilea rând, acest văl a continuat să se dovedească foarte rezistent şi pentru că Moscova a reuşit să sorteze arhivele securităţii din toate ţările loiale. Guvernele de tranziţie ale Germaniei de Est, Poloniei, Cehoslovaciei, Ungariei şi Bulgariei au încheiat acorduri oficiale cu Moscova, permiţând accesul KGB la dosarele serviciilor de spionaj extern, între 1989-1991, cu specificarea dreptului „de a extrage orice material legat de securitatea Sovietică”. În 1990, personalul KGB a lucrat chiar în paralel cu grupurile cetăţeneşti, sortând arhivele serviciilor de informaţii externe din Cehoslovacia şi Germania de Est. În acelaşi timp, serviciile însele erau angajate în distrugerea propriilor dosare (mai ales a celor operative). Acest efort a eşuat în cele din urmă în cazul Germaniei de Est, din cauza vitezei cu care s-a prăbuşit edificiul statului. În mijlocul colapsului, spionajul SUA care căuta arhivele STASI a dobândit arhivele Rosenholz înainte de a fi expediate la Moscova sau dispersate prin nenumăratele clădiri ale STASI. Baza de date, reconstruită şi decriptată, a acestei arhive a serviciilor secrete externe a scos limpede la iveală relaţia ostilă dintre serviciile României şi ale Tratatului de la Varşovia şi, împreună cu dosarele est-germane care au supravieţuit referitoare la operaţiunea INTERKIT, au oferit un road map care a explicat şi alte informaţii incidentale despre operaţiuni ale KGB asupra României, oferite de foşti ofiţeri de informaţii sovietici, şi au fost ulterior confirmate de rapoartele puternic cenzurate din arhivele serviciilor bulgare.
Paradoxal, în ciuda opoziţiei neabătute la dominaţia sovietică în regiune, în anii ‘80, chiar şi după ce România îşi pierduse locul strategic, agenţii dubli sovietici din ţară au fost capabili să strângă capital din impopularitatea lui Ceauşescu, să discrediteze toate iniţiativele independente de politică externă şi de securitate ale României şi să exercite controlul temporar asupra instituţiilor de securitate şi de afaceri, în timpul şi imediat după Revoluţia din 1989. Este ilustrativ în acest sens faptul că fostul ambasador în Statele Unite şi agentul dublu sovietic, Silviu Brucan, a propus cu succes alţi cunoscuţi agenţi dubli sovietici în posturi cheie pentru securitatea naţională, în timpul şi după revoluţie, inclusiv pe ministrul apărării Nicolae Militaru (26 decembrie 1989 – 14 februarie 1990), pe fostul director al serviciului de informaţii externe Mihai Caraman (13 ianuarie – 23 aprilie 1992). Brucan însuşi a devenit principalul consilier al preşedintelui Iliescu până în iunie 1990 şi a rămas alături de primul-ministru Petre Roman până în septembrie 1991. Era greu de aşteptat o transparenţă a arhivelor serviciilor din partea cuiva care, aşa după cum îi declara în decembrie 1989 lui Viktor Zagladin, şeful Secţiei Internaţionale a Comitetului Central Sovietic, „va face totul pentru a combate imperialismul american, chiar dacă aceasta contravenea directivelor ONU şi legilor internaţionale.” Continuitatea post-1989 a revoluţiei „negociate” În cele din urmă, spre deosebire de revoluţia din România, care a condus la dezintegrarea instituţiilor, la anularea constituţiei şi la o abruptă şi imediată schimbare de putere, Polonia, Ungaria, Cehoslovacia şi Bulgaria şi-au negociat schimbarea de guvern. Continuitatea rezultantă a instituţiilor administrative ale statului şi continuitatea virtuală a personalului instituţional a diminuat posibilitatea ca adevăruri surprinzătoare să iasă la suprafaţă din acele sedii, mai ales în condiţiile competiţiei post-comuniste. Ca o ironie, cu toate că fusese singura ţară care îşi dizolvase aparatul de spionaj, desfiinţând direcţii întregi şi concediind peste 60% din personal în timp ce celelalte ţări şi-au asigurat o remarcabilă stabilitate a cadrelor şi aranjamentelor instituţionale, numai despre România s-a spus că tărăgăna reforma serviciilor”. Chiar şi Cehoslovacia a optat pentru continuitate până la sfârşitul anului 1990 când, cu sprijin excepţional din partea Marii Britanii, SUA şi Germaniei a introdus o reformă radicală. Chiar şi acea reformă a lăsat personalul şi structurile serviciilor militare de informaţii practic neatinse şi a menţinut mare parte din personalul din serviciul extern. Situaţia a fost de departe mult mai proastă în Polonia şi Ungaria, unde aceleaşi discuţii de la masa rotundă şi-au atins strălucit scopul de a face o tranziţie paşnică de la sistemul partidului unic la cel pluripartid şi a menţinut o mare parte din conducerea armatei şi a serviciilor instruită de KGB şi GRU.
Raportul Macierewicz, elaborat de guvernul polonez în februarie 2007, a detaliat modul în care ofiţerii din serviciile militare au continuat să fie instruiţi în taberele GRU şi KGB, nu numai între 1989-1991, ultimii ani ai Uniunii Sovietice – dar şi în perioada 1992-1993, de către serviciile succesoare ruseşti, uşor reformate. Numirile şi promovările au continuat să se facă dintre cadrele „de perspectivă”, aprobate şi instruite de Moscova, incluzând trei dintre şefii şi patru dintre adjuncţii de servicii, până şi după intrarea în noul mileniu. Spre exemplu, 301 de instructori sovietici/ruşi au activat în serviciul de informaţii militare al Poloniei (WSI) între 1991-2006, iar câteva zeci de absolvenţi activau în „eşalonul superior” al structurilor WSI chiar şi în 2006. Stabilitatea cadrelor din serviciile maghiare, antrenate de KGB şi GRU, a fost chiar mai mare. Atunci când Ungariei i-a revenit şefia Comitetului NATO de contraspionaj a explodat un scandal internaţional pentru că şeful serviciului de contraspionaj maghiar – Serviciul de securitate naţională (NBH) – petrecuse şase ani şi jumătate la Academia KGB Dzerjinschi din Uniunea Sovietică. În acelaşi timp, directorul general al contraspionajului militar (Serviciul de securitate militară: KBH) şi ofiţeri responsabili cu arhivarea, atât de la KBH cât şi de la serviciul de informaţii externe (Serviciul de Informaţii: IH), erau absolvenţi ai academiei KGB. Unii observatori au privit aceste conexiuni ca fiind un câştig, oferind mai multe informaţii asupra serviciilor ruseşti, asupra metodelor şi operaţiunilor acestora. Totuşi, aşa după cum menţiona raportul Macierewicz, scopul principal al instructorilor KGB şi GRU era identificarea dependenţelor şi slăbiciunilor studenţilor şi vulnerabilităţile instituţionale ale serviciilor ţărilor de origine, sugerând mijloace de contracarare. Cel puţin în cazul Bulgariei, reţeaua cooperării clandestine, „construită timp de 45 de ani”, a însemnat că personalul superior „diplomatic, de securitate şi militar şi-a păstrat obiceiurile şi practicile de a-şi coordona atitudinile şi practicile” cu Kremlinul. De aceea, este mult mai probabil ca Moscova să fi continuat să-şi exercite influenţa pentru păstrarea secretului asupra operaţiunilor trecute şi să conducă politica curentă, şi în cazul Poloniei şi Ungariei, făcând improbabil faptul ca membri ai conducerii serviciilor să se grăbească să dezvăluie ceva ce Moscova ar fi dorit să păstreze secret. Chestiuni şi Alianţe care au precedat comunismului şi au succedat comunismului. Basarabia Pe lângă continuitatea structurilor, a personalului şi a atitudinilor partenerilor „apropiaţi”, existau de asemenea mai multe interese specifice care s-au menţinut după colapsul Uniunii Sovietice. În puternic contrast cu relaţia polonezo-rusă, în care problemele frontierelor, identităţii naţionale, opţiunilor politice fuseseră rezolvate în mare măsură înainte de sfârşitul războiului rece, problemele care au alimentat ostilitatea sovietică şi maghiară împotriva României s-au menţinut în continuare în noul mileniu. În consecinţă, cu toate că chestiunile Basarabiei/Moldovei şi Transilvaniei au rămas ţinte prioritare ale spionajului ungar sau sovietic încă de la sfârşitul primului război mondial, aproape nimic despre operaţiunile maghiare sau sovietice nu a fost declasificat sau publicat. Legea securităţii naţionale a Ungariei, de exemplu, stipulează clasificarea operaţiunilor de spionaj pentru o perioadă de până la 90 de ani, făcând improbabilă, pe termen mediu, posibilitatea unor revelaţii arhivistice, referitoare la perioada comunistă. Într-adevăr, structurile tradiţionale de cooperare au fost mult întărite prin similarităţile dintre diaspora maghiară post-imperială şi mult mai numeroasa diasporă rusă „din vecinătate”, după colapsul imperiului sovietic. Ungaria a fost primul stat cu care Rusia a încheiat un tratat bilateral de ţară, în decembrie 1991, pregătit anterior la ambasada Ungariei de la Moscova. Moscova şi Budapesta au stabilit atunci relaţionarea oficială a disputelor etnico-teritoriale cu România, semnând în noiembrie 1992 o declaraţie comună de cooperare pentru Asigurarea Drepturilor Naţionale, Etnice, Religioase şi Lingvistice ale Minorităţilor, document desemnat de ambele părţi drept un punct de cotitură în relaţiile ruso-maghiare. Liderii postcomunişti din Ungaria au susţinut cu insistenţă autonomia teritorială a maghiarilor din Transilvania, reminiscenţă a campaniei revizioniste de decenii, lansată de Budapesta după primul război mondial. Într-adevăr, cei doi care, în 1987, au întemeiat ceea ce urma să devină primul partid conducător al Ungariei post-comuniste – Forumul Democratic Maghiar - au fost Sandor Csoori, preşedinte al Federaţiei Mondiale a Maghiarilor, înfiinţată în 1927 pentru a forţa pretenţii teritoriale, şi un proeminent iredentist, Istvan Czurka. În orice caz, acuzaţiile exagerate de încălcare a drepturilor minorităţilor, asimilare forţată şi „genocid cultural”, care părea plauzibile în perioada izolării României din timpul Războiului Rece, au făcut loc primelor misiuni de supraveghere din partea instituţiilor europene. Transparenţa referitoare la aceste aspecte ale relaţiei sale cu România lipsesc în cazul Rusiei.
La începutul anilor ‘90, Kremlinul era intens preocupat de atracţia pe care o Românie stabilă, orientată spre vest ar fi putut să o exercite asupra Republicii Socialiste Moldova. La fel cum URSS propaga imaginea României ca având „o influenţă primitivă şi negativă asupra identităţii moldoveneşti”, ceea ce impunea protecţia sovietică împotriva „asimilării româneşti” în perioada războiului rece, dezinformarea rusă alimenta acum animozitatea Chişinăului şi Kievului împotriva Bucureştiului, prezentândul ca având „ambiţii teritoriale faţă de Moldova şi părţi ale Ucrainei pe care le pierduse în favoarea URSS, după cel de-al doilea război mondial”, în timp ce descriau Moscova „ca fiind apărătoarea integrităţii teritoriale a vecinilor din nord ai României”. La începutul anilor ‘90, CIA considera că „presiunile separatiste vor continua să crească” în RSS Moldova şi că: Sentimentele naţionaliste din Moldova au fost întărite de evenimentele recente din România. E posibil ca ele să se intensifice dacă noul regim român va putea stabiliza ţara şi va începe să introducă un sistem politic democratic, viabil. Opt luni mai târziu, comunitatea serviciilor de informaţii ale SUA a căzut de acord că, în timp ce Moldova va continua să încerce să obţină independenţa, „o deplasare a României către un mai puternic autoritarism, îi va face, probabil, pe moldoveni să-şi dorească să rămână în Uniune.” Deci, Moldova Sovietică putea fi păstrată şi apropierea Moldova-România putea fi blocată, împiedicând consolidarea autorităţii administrative şi progresul reformelor din România, încurajând turbulenţele, divizarea şi reacţiile autoritare. În cazul în care KGB-ul a tras concluzii privitoare la evoluţia relaţiei Moldova-România similare cu cele ale CIA, atunci este probabil că acesta a identificat un interes pentru continuarea instabilităţii din România. Focalizarea Rusiei pe relaţia Moldova-România a devenit mult mai intensă în 1993, când NATO şi-a deschis oficial uşa pentru noi membri, iar SUA au iniţiat primul program de asistenţă pentru România. O Românie stabilă, prosperă şi sigură ar fi exercitat o atracţie enormă pentru Republica Moldova şi, posibil, chiar şi pentru Ucraina. Evgheni Primakov, director adjunct al KGB şi şef al Primul Directorat - redenumit rapid Sluzba Vneshnei Razvedki: SVR, la începutul lui octombrie 1991- a condus campania împotriva extinderii NATO, insistând că România va emite pretenţii teritorial dacă va fi admisă în Alianţa Nord Atlantică şi îşi va anexa Moldova. Primakov s-a implicat şi în dezinformările privitoare la discreditarea conducerii independente a României, afirmând, de exemplu, că „Ceauşescu a cerut să fie trimise trupe sovietice în România” pentru a-l sprijini în timpul Revoluţiei când, de fapt, conducătorul român protesta energic contra inexplicabilului aflux de „turişti” sovietici din ţară „şi ameninţa cu contramăsuri”. Kremlinul post comunist a încercat, de asemenea, să exploateze „eşecul” stabilirii de relaţii bune cu vecinii – o cerinţă premergătoare pentru statutul de membru NATO – ca pârghie de manevră a tratatului de alianţă cu România. În efortul său de dezbinare a Chişinăului şi Bucureştiului, de exemplu, chiar şi cel mai dezinteresat ajutor şi asistenţă românească au fost etichetate drept amestec în treburile interne ale Moldovei, ajutând evident, în acelaşi timp, separarea regiunii Transnistria şi exercitând puteri monopoliste pentru adjudecarea conflictului Moldova-Transnistria şi a urmărilor acestuia. Emblematică pentru strategia Rusiei a fost condiţionarea tratatului bilateral cu Bucureştiul de includerea unei clauze care să excludă aderarea la alianţa nordatlantică. Drept rezultat, România a fost singurul stat fost membru al Tratatului de la Varşovia cu care Rusia a refuzat să încheie un astfel de tratat de-a lungul anilor ‘90. În cele din urmă, Moscova a acceptat să încheie un astfel de tratat, numai după iulie 2003, la aproximativ opt luni după ce NATO a anunţat oficial admiterea României şi la peste un deceniu după ce Rusia încheiase tratate similare cu Polonia, Ungaria, Cehoslovacia şi Bulgaria. Insistenţa Rusiei, din 2008, ca SUA să anuleze unilateral acordurile de înfiinţare a unor baze militare în România şi continua sa implicare în problemele Moldovei, într-o manieră care descurajează puternic relaţii mai apropiate cu România, indică persistenţa unor obsesii strategice foarte similare cu cele care au motivat ostilităţile anterioare ale sovieticilor faţă de România. Ca urmare, în viitorul apropiat, pare a fi redusă posibilitatea unor interese instituţionale care să aducă o clarificare a relaţiilor şi operaţiunilor Moscovei contra României, din perioada războiului rece.
Ambiţii imperiale, conflicte comuniste Larry Watts pune acest capitol al lucrării sub un Motto datorat lui…Leon Troţki, din 1921 : ” Aceste fapte fac lumină asupra declaraţiilor ciudate, deplasate şi absolut monstruoase făcute de unii…referitoare la faptul că între România, Rusia şi Ucraina “relaţiile de bună vecinătate” ar fi avut un loc primordial.Dacă am da o interpretare mai largă acestui tip de relaţii de bună vecinătate, diferenţa dintre război şi pace ar dispărea cu totul…” De-a lungul primelor 30 de pagini din acest capitol , reputatul istoric american relatează cronologic, cu date concrete, că, de fapt, „lupta clandestină dintre România şi celelalte state membre ale Tratatului de la Varşovia a fost ecoul unei scheme de comportament cu o durată de peste…un secol”! „Puterile imperiale , direct implicate în regiune - Imperiul Rus, Monarhia Austro-Ungară sau Imperiul Otoman - nu puteau privi favorabil unificarea şi independenţa Principatelor Române(…) In special Rusia ţaristă şi partea ungară a dualei monarhii se temeau că unirea principatelor ar reprezenta o irezistibilă atracţie pentru majorităţile etnice româneşti din Basarabia şi Transilvania(…)Astfel de temeri erau bine motivate, dat fiind şovinismul extreme al conducătorilor ruşi şi maghiari împotriva locuitorilor români, care fuseseră privaţi de drepturi, în secolele 19 şi 20. Atât St.Petersburgul, cât şi Budapesta se temeau că un stat românesc consolidat va constitui un punct de reper pentru mişcările naţionale ale popoarelor din Europa de Sud-Est” Cu alte cuvinte, istoricul american demonstrează că strânsa legătură ruso-maghiară a căutat să submineze mai bine de un secol consolidarea statului şi credibilitatea României, ca potenţial partener pentru puterile externe. Din acest al doilea capitol al lucrării, publică fragmentul intitulat Influenţa asupra politicii Cominternului De la înfiinţarea sa, la începutul lui martie 1919 şi până la dizolvarea sa oficială, în 1943, Cominternul a fost centrul mişcării comuniste mondiale şi forul în care erau rezolvate conflictele de partid. Dintre toate partidele din statele care urmau să facă parte din Blocul Sovietic, România era cel mai slab situată în definirea unei perspective cu caracter naţional şi, cu atât mai puţin, în apărarea unui asemenea caracter. În perioada primilor ani ai existenţei Cominternului, România a fost singura care nici măcar nu era reprezentată la Congres, cu atât mai puţin în forurile de decizie şi în aparatul administrativ. Chiar şi după afilierea românilor la Comintern, în 1921, ei au rămas o prezenţă insignifiantă în comparaţie cu toţi ceilalţi viitori „parteneri apropiaţi” din Tratatul de la Varşovia. Absenţa românească era în contrast flagrant cu prezenţa şi influenţa ungurilor în Comintern. Ei au avut una dintre cele mai largi reprezentări din Europa de Est, formată atât din foşti prizonieri de război recrutaţi de Armata Roşie – un număr de 100.000 adică 33% dintre voluntarii prizonieri de război din Războiul Civil Rus – şi refugiaţi, foşti membri ai guvernului Kun. Astfel, un număr extraordinar de „vechi bolşevici” maghiari cu cetăţenie sovietică – zeci de mii – au devenit elemente de bază ale aparatului Cominternului şi ale altor organe sovietice. Infiltrate larg şi adânc în structurile de putere sovietice, datorită rolului avut în stadiile iniţiale ale revoluţiei şi războiului civil, rolul şi dimensiunea lor le-au oferit o influenţă enormă asupra politicii sovietice şi a Cominternului. Într-unul din momentele cele mai proaste, ungurii ocupau 300 de poziţii în aparatul Comintern şi erau prezenţi la cele mai înalte niveluri de decizie, de la management şi până la tâmplari şi instalatori la Hotelul moscovit Lux, care îi găzduia pe membrii din străinătate ai Cominternului. Prezenţa lui Kun, Endre Rudiansky şi Matyas Rakosi în conducerea Comintern arată onoarea cu care erau trataţi la Moscova. Jenö Varga a condus timp de peste două decenii Institutul de Economie Mondială şi Relaţii Internaţionale (IMEMO) – un centru de informaţii şi think-tank. Jenö Landler, succesorul lui Bohm la comanda Armatei Roşii Ungare, în iulie 1919, a fost unul dintre cei şapte străini îngropat la Zidul Kremlinului (şi singurul ne-occidental).??? Ungurii au avut una dintre cele mai ridicate rate de supravieţuire din perioada purificărilor din anii 30, care au eradicat practic etnicii polonezi, români şi germani din Comintern. Stalin i-a tratat, în perioada Ezhovschina, mai degrabă ca pe o naţionalitate sovietică, decât ca pe trădători „străini”. Nikolai Ezhov însuşi a subliniat în diverse ocazii că ţintele sale principale erau „polonezii, românii şi germanii”, în timp ce Stalin stabilea că statele europene implicate în conspiraţia „Zinovevistă-Troţchistă” erau Germania, Polonia, România, Finlanda şi Statele Baltice – nu Ungaria (şi respectiv Cehoslovacia sau Bulgaria). Stalin a intervenit chiar, atunci când Iezhov l-a reprimat pe Directorul IMEMO, Varga, pentru „atitudinea sa extrem de necooperantă” şi l-a apărat pe ungur. Influenţa din cadrul Serviciilor de informaţii sovietice. Cominternul in Romania Mai important, Cominternul constituia sediul unei reţele clandestine internaţionale de agenţi, care operau împotriva guvernelor din statele lor de origine, în serviciul „revoluţiei mondiale” care, prin „centralizarea democratică”, devenise sinonimă cu Moscova. Sarcinile principale ale Cominternului erau finanţarea acoperită, propaganda albă şi neagră şi spionajul direct, toate acestea în scopul construirii unei reţele de partide comuniste necesare pentru doborârea „revoluţionară” a adversarilor. Operativii Cominternului nu au avut prea multe probleme în realizarea transferului de la conspiraţia politică acoperită, la munca de informaţii oficială. Ei erau deja, în principal, agenţi de informaţii, care operau pentru o putere străină şi foloseau metodele învăţate la Moscova: nume false, documente false, legende, comunicări criptate, căsuţe poştale oarbe, finanţări acoperite, construirea de reţele şi contrafilajul. Tentativele de a-i exonera pe Cominternişti de a fi fost agenţi sovietici, fãcând deosebirea între aceştia şi ofiţerii de informaţii sovietici, nu ţine cont de aceastã realitate fundamentalã. De exemplu, viitorul conducãtor maghiar Imre Nagy a fost cominternist şi agent NKVD, cu toate cã s-au fãcut încercãri de negare a ambelor afilieri. Eforturi similare au fost fãcute referitor la Valter Roman, Silviu Brucan şi Leon Tismãneanu, ultimul fiind unul dintre primii doi cei mai bine plãtiţi agenţi sovietici din 1945. Toţi cominterniştii trimişi peste hotare erau agenţi sovietici. Nu existau graniţe fixe între munca de partid şi cea de spionaj sau între diversele servicii ale tinerei comunitãţii de informaţii sovietice, iar cominterniştii treceau constant de la o activitate sau organizaţie la alta. Reţelele de informaţii sovietice erau construite pe scheletul stângii radicale, stabilit mult înainte de fondarea Cominternului în 1919. Cei 300.000 de prizonieri de rãzboi care au trecut la bolşevici şi s-au oferit voluntari în perioada Rãzboiului Civil au furnizat bazinul iniţial de recrutãri pentru serviciile de informaţii şi cele coercitive sovietice. Supra-reprezentarea ungurilor printre voluntarii prizonieri de rãzboi s-a oglindit şi în servicii. În Siberia, în anii 1920-1930, ei erau atât de prevalenţi în sistemul de securitate sovietic, încât termenul vengrii (cuvântul rusesc pentru ungur) era sinonim cu Cheka (CEKA). Bela Kun, tot un agent al Cominternului, a fost probabil cel mai cunoscut, dar au existat de asemenea personaje proeminente în organizaţiile succesoare OGPU, GPU şi NKVD. Karl V. Pauker, de exemplu, a fost şef al Serviciului de Gardã NKVD, responsabil cu paza personalã a lui Stalin (pânã la epurãrile din 1930) şi un intim al dictatorului. Teodor Maly - unul dintre „cei mai mari ilegalişti” al cãrui portret a fost aşezat mai apoi „pe pereţii din Camera memorialã a KGB” – i-a recrutat între 1936-1937 pe membrii grupului de la Cambridge „Cei cinci magnifici” (iar compatriotului sãu Laszlo Dobos - Louis Gibarti i se atribuie recrutarea iniţialã a lui Philby, în 1934). RU a fost primul şi probabil cel mai frecvent recrutor al „credincioşilor adevãraţi” din Comintern. La începutul lui 1918, la simpla solicitare a RU, Cominternul va hotãrî ca „un mare numãr, uneori sute de comunişti, sã devinã agenţi sovietici secreţi.” Eclipsaţi poate de polonezii şi nemţii din RU, ungurii tot s-au putut mândri cu agenţi precum Bela Vago, şeful operaţiunii „corespondenţii muncitori” (RABCOR) din Germania, Arthur Koestler şi Sandor (Alexander) Rado de la Red Orchestra. Rado, cu toate cã avea numai 19 ani când a intrat în Armata Roşie a lui Kun, era considerat un membru al „vechii gãrzi” din Moscova, transferat „în cele mai înalte cercuri ale Internaţionalei Comuniste” şi care se bucura de protecţia „preşedintelui Comintern, Zinoviev”. În 1919, Rado a organizat prima agenţie sovieticã de presã (ROSTA) în Haparanda, Suedia, combinând jurnalismul cu munca de informaţii, ceea ce va deveni „o a doua naturã a Rado” şi o specialitate a spionajului maghiar. Fostul comisar de rãzboi al lui Kun, Vilmos Böhm, operând sub numele de cod sovietic Orestes, s-a infiltrat în spionajul britanic (şi american) în perioada celui de-al doilea rãzboi mondial. Lucrând în Camera britanicã de analizã a presei din Stocholm (British Press Reading Office), el a influenţat evaluãrile tentativelor aliaţilor lui Hitler de a pãrãsi Axa, poziţionându-se în acelaşi timp ca intermediar pentru ieşirea Ungariei din alianţã. Lui Böhm i se atribuie manipularea operaţiunilor lui Raul Wallenberg şi, apoi, facilitatea arestãrii sale de cãtre autoritãţile sovietice. Cel mai puternic serviciu de spionaj, din punct de vedere al legãturii directe la ierarhia sovieticã, era Departamentul de relaţii internaţionale (Otdyel Mezhdunarodnoi Svyazi: OMS) al Cominternului. OMS acţiona ca un centru de coordonare al celorlalte servicii, ducând în acelaşi timp la îndeplinire funcţia de bazã, aceea de conducere a partidelor comuniste strãine. Acesta distribuia ordine, fonduri şi teme de propagandã partidelor „naţionale”; servea drept contact cãtre organizaţiile din ilegalitate; asigura documente false agenţilor Comintern; menţinea contactul cu celelalte organe ale securitãţii sovietice şi conducea operaţiunile de spionaj şi culegere de informaţii din strãinãtate. Fostul şef al operaţiunilor sovietice de spionaj din Europa îl descria drept „inima Cominternului”, care controla liderii „partidelor comuniste autonome din Europa”. Pe lângã celelalte funcţii, OMS conducea falsele organizaţii de front „Prietenii Uniunii Sovietice şi gãzduia organizaţii” umanitare şi pentru drepturi civile aşa-zis non-partizane. Propaganda OMS şi efortul de dezinformare din Occident erau conduse de Willy Münzenberg şi de mâna sa dreaptã, fostul prizonier de rãzboi sovietic, Lászlo Dobos, mai bine cunoscut sub numele clandestin Louis Gibarti. Münzenberg şi Gibarti au creat o vastã reţea de organizaţii şi camarazi neştiutori care puteau fi mobilizaţi în sprijinul Moscovei, prin ceea ce Münzenberg denumea „Clubul Inocenţilor”. Gibarti-Dobos sunt consideraţi a fi fondatorii tehnicii împletirii „propagandei cu spionajul şi acţiunile sub acoperire” – baza „mãsurilor active – şi având o contribuţie la inventarea frontului „agenţiilor de presã”, care puteau „plasa pentru propagandã poveştile fabricate, dorite de aparat, puteau servi ca acoperire pentru agenţi şi ca acoperire pentru fluxul de informaţii obţinut din spionaj.” În 1924, când Moscova a anunţat crearea Republicii Socialiste Sovietice Autonome a Moldovei – „baza României sovietice” – care în cele din urmã „va elibera fraţii care gemeau sub jugul oligarhiei”, centrele sovietice de informaţii din Odesa şi Tiraspol au condus o „revoltã”, cu centrul în oraşul basarabean Tatar Bunar, care a fost rapid înãbuşitã de Siguranţã şi de militarii români. Müntzenberg şi Gibarti au montat apoi o campanie „umanitarã” internaţionalã, împotriva autoritãţilor române pentru eliberarea „ţãranilor şi muncitorilor nevinovaţi” aduşi în faţa tribunalului. Intelectualii Romain Rolland şi Henri Barbusse au fost foarte uşor de înrolat în aceastã campanie, din moment ce colegul lor, secretar la asociaţia Amsterdam-Peyler, Alex Kellerman (Sandor Nogradi) era tot agent OMS. Gibarti şi şeful lui au activat apoi în SUA, creând nenumãrate organizaţii umanitare, producând filme la Hollywood şi adunând semnãturi ale senatorilor şi congresmanilor SUA pe petiţiile lor. J.Peters (Joszef Peter), veteran al Armatei Roşii maghiare, a condus Departamentul pentru Minoritãţi Naţionale al Partidului Comunist din Statele Unite ale Americii (CPUSA) înainte sã devinã sã devinã şeful „aparatului secret” ilegal al CPUSA, între 1929 şi iunie 1938. Confirmat în funcţie de ofiţerul de legãturã al Cominternului din SUA, John Pepper (fostul comandat în Armata Roşie maghiarã, Joszef Pogany), el a lucrat în principal pentru spionajul Cominternului şi, deci, cu GRU şi NKVD INO. Penetrând Departamentul de Stat al SUA, serviciile armate, Departamentul de Interne etc., Peters a creat reţeaua de spioni care îi includea pe Whittaker Chambers şi Alger Hiss şi a pus bazele masivei infiltrãri a primei agenţii de spionaj americane: Biroul pentru Servicii Strategice (Office of Strategic Services - OSS) din perioada rãzboiului. Penetrarea extensivã a secţiilor balcanicã şi maghiarã din departamentul de analizã şi cercetare al OSS, au permis Moscovei nu numai sã capete o imagine internã inestimabilã asupra percepţiilor şi intenţiilor SUA, dar sã şi influenţeze analizele într-o direcţie favorabilã. Coaliţiile „naţionale” din Comintern Dominaţia sovieticã asupra comunismului basarabean şi dobrogean şi directul control maghiar asupra stângii radicale din Transilvania s-au transformat într-o schemã complexã şi unicã de control asupra RCP care s-a menţinut din 1918 pânã mult dupã venirea la putere a comuniştilor, dupã al doilea rãzboi mondial. Situaţia s-a complicat din cauza antagonismului adesea deschis dintre „basarabeni” şi „transilvãneni”, pe de o parte şi comuniştii din Vechiul Regat, pe de altã parte. Conducerea Cominternului, deja iritatã cã singura revoluţie victorioasã dintr-o altã ţarã fusese înfrântã de armata românã, era „furioasã” cã românii, nu numai cã nu duseserã la îndeplinire ordinele specifice „de a-l ajuta pe Kun şi a sabota acţiunile guvernului român”, ci „îi avertizaserã public pe comuniştii unguri „sã scoatã la ivealã ţelurile naţionaliste” şi „sã spunã în faţa opiniei publice cã doresc o Ungarie mare”, în loc sã compromitã idealurile comunismului „prin intenţiile naţionaliste „ascunse în spatele ideilor socialiste”. Dupã aceea, comuniştilor români li s-a atribuit un statut inferior în mişcarea comunistã, nu mult diferit de marginalizarea şovinistã a etnicilor români din perioada imperiilor. Una dintre primele întrebãri adresate românilor atunci când au solicitat afilierea la Comintern, în noiembrie 1921, a fost: „ce au fãcut în sprijinul Republicii Sovietice Ungare?” „Aripa transilvãneanã”, încã ramurã a Partidului Comunist Ungar, a refuzat cu ostentaţie sã negocieze afilierea pentru nou-înfiinţatul Partid Comunist Român (PCR), în timp ce partidul bulgar şi cel maghiar s-au angajat „într-o campanie pe termen lung împotriva României şi a clasei sale muncitoare, în interiorul Internaţionalei”, acuzând PCR de „deviaţionism social-patriotic”. Agendele „basarabeanã” şi „transilvãneanã” erau destul de clar reflectate în linia Cominternului pentru cesiunea de teritorii româneşti cu afilierea minoritarã, mai degrabã decât majoritarã la statele vecine. Introdusã oficial la şedinţa Federaţiei Comuniste Balcanice din decembrie 1923 (la care au participat Rakovschi, Dimitrov şi Stepanov), anunţarea acestei linii a coincis cu crearea Organizaţiilor Revoluţionare Dobrogene şi Basarabene .
Postări
